Transcriere dezbatere: Politica de Coeziune a UE – Cazul României (al doilea panel)

Al doilea panel: Viitorul Politicii de Coeziune și riscurile schimbării paradigmei fondurilor europene ca mijloc de reducere a decalajelor de dezvoltare dintre statele membre
Sabina Iosub:
Am realizat în timpul dezbaterii că foarte probabil, românii, oamenii de rând, nu realizează dimensiunea dezastrului și poate ar fi trebuit să vorbim mai mult și mai aplicat pe acest subiect. Pe de altă parte, în timpul aceleiași dezbateri mă gândeam la felul în care arată lucrurile acum la noi și la ce se discută la nivel european. Unde suntem noi acum și unde sunt ei cu dezbaterea și cred că ne poate încerca un sentiment de rușine în aceste clipe. Vom vorbi în această a doua parte despre felul în care se poate schimba Politica de Coeziune în perioada următoare, cum ne poate afecta și unde suntem noi de fapt la masa discuțiilor sau dacă suntem, ar fi mai corect spus.
Victor Boștinaru:
Această discuție nu s-a vrut să fie una politică, ci una tehnică, despre fapte, constatând că Politica de Coeziune sau fondurile structurale și de investiții, cum se numesc ele după 2014, au reprezentat pentru cele 12 state membre din Politica de Coeziune cea mai mare sursă de investiții publice. Impactul acestei politici în totalul investițiilor publice a fost între 78% și aproape 100%. A nu folosi această resursă înseamnă a abandona cel mai important vehicul de transformare a acestor state, ținând cont de scopurile Politicii de Coeziune: reducerea decalajelor de dezvoltare în interiorul statului membru și a decalajelor dintre statele membre ale Uniunii Europene.
Care sunt consecințele stării actuale pe termen scurt și mediu? Studiul făcut de Grupul de la Vișegrad privind impactul Politicii de Coeziune asupra acestor state – Polonia, Ungaria, Cehia și Slovacia – studiu făcut cu bani europeni și acreditat de Comisia Europeană, arăta că la acea dată, Polonia și-a dezvoltat PIB-ul cu o rată de 0,5% anual ca urmare a implementării Politicii de Coeziune. Gândiți-vă la magnitudinea economiei Poloniei. Pe de altă parte, avem un studiu redactat de ministerul nostru al fondurilor europene care a fost prezentat de doamna ministru Aura Răducu în cadrul unei conferințe în luna februarie a acestui an. Domnia sa spunea, textual, că în perioada 2007 – 2015, România a absorbit 11,2 miliarde de euro iar impactul acestei absorbții asupra PIB-ului României a fost o creștere de aproximativ 10% în referință la anul 2010. Dacă știm că am pornit în 2007 odată cu aderarea, în 2012 procentul de absorbție era de 7%, iar din 2012 până în 2015 am ajuns la aproximativ 60%, asta înseamnă că, în termeni reali noi am crescut PIB-ul României cu aproximativ 10% în perioada când am absorbit în mod serios fonduri europene.
Referitor la afirmațiile că nu s-a absorbit nimic în 2014 odată cu publicarea cadrului financiar multianual. În ianuarie 2014 a fost publicat bugetul Uniunii Europene, în mai au fost alegerile europene și aici nu România trebuie acuzată, în octombrie s-a încheiat procedura de audiere a Comisarilor Europeni, iar din ianuarie 2015 au început negocierile dintre Comisie și statele membre pentru a finaliza în primul rând acordurile de parteneriat. După acordurile de parteneriat au urmat negocierile pe programele operaționale. De aceea, când domnul Ghinea vorbea că nu s-a întâmplat nimic în 2014 – 2015, recunosc că nu trădează decât necunoașterea lucrurilor elementare.
În același timp, pornind de la datele doamnei Ministru Răducu, în luna februarie, există o interpelare în atenția doamnei ministru din partea domnului senator Tișe privitoare la pregătirea pentru noua Politică de Coeziune. Răspunsul pe 4 pagini și ceva ilustrează starea de fapt: ce s-a făcut și ce urma să se facă. Nu există nici măcar un singur punct, o singură virgulă în care să se pună în discuție rămânerea în urmă, întârzieri sau lucruri grave. Mai mult decât atât, se spune în acel document, precum și în declarațiile publice ale doamnei Răducu, că la sfârșitul lui mai 2016 vor fi trimise spre acreditare Autoritățile de Management de la București. În luna iulie, la discuția europarlamentarilor români cu domnul Prim-ministru Dacian Cioloș, l-am întrebat personal care este stadiul acreditării și mi-a spus că în luna octombrie vom trimite Autoritățile de Management la acreditare. La 15 septembrie am întrebat Comisia Europeană care este situația actuală a acreditării autorităților de management în statele membre și care este situația României? Răspunsul Comisiei Europene spune: „La 15 septembrie, 214 programe din totalul de 484 de programe au fost acreditate. În Polonia 6 din 7 au fost acreditate, în România 1 din 10 și anume programul pentru cooperarea transfrontalieră România – Serbia, în care sumele sunt mici și avem de-a face cu fonduri preaderare în cadrul Serbiei, fonduri post-aderare în cazul României.” „Dar, continuă Comisia Europeană, lipsa unui proces de desemnare finalizat nu împiedică punerea în aplicare a programului; se pot elabora și selecta proiecte și se poate începe punerea în aplicare a acestora. Cu toate acestea, statul membru nu poate să depună cereri de plată până la informarea Comisiei cu privire la desemnare.” Ceea ce spusese și Eugen Teodorovici înainte, această perioadă a însemnat de fapt tehnic, legal, zero virgulă zero, zero până la infinit absorbție. Pentru că nu poți să ai absorbție fără autoritățile de management. Acest lucru trebuia cunoscut. Pe de altă parte, Comisia precizează că în funcție de calitatea răspunsurilor trimise de către România, procesul de acreditare se încheie în câteva luni de zile. În cea mai optimistă dintre variante, luna martie ar putea fi momentul finalizării parțiale a procesului de acreditare și din acel moment putem vorbi de plăți. Ceea ce contează la un stat sunt plățile. Restul sunt doar dorințe.
Este clar că România înregistrează rămâneri atât de mari în urmă, încât, tehnic vor fi imposibil de surmontat pentru că efortul făcut în 2012 – 2013, împreună cu N+3, a permis prelungirea cu un an a timpului în care proiectele semnate în 2013 puteau să fie acceptate la plăți față de cei doi ani cum era la momentul încheierii cadrului financiar. Acela a fost un război pe care l-am dus personal cu sprijinul lui Eugen Teodorovici și acum vreau să-i mulțumesc pentru că așa a fost posibil ca România să câștige 1,8 – 2,2 miliarde de euro. Însă, până la urmă absorbția va fi de 85%, iar asta înseamnă ca ne-am permis să pierdem 15%. În termeni reali, la situația actuală și în stadiul de nepregătire și de instabilitate instituțională și legislativă – vorbeam aici de modificări în ghiduri -, înseamnă că România, în cel mai fericit caz ar putea cu un guvern genial să aducă bani din fondurile structurale și de investiții din martie încolo, dar decalajul nu va putea fi recuperat.
Care sunt principalele presiuni actuale asupra Politicii de Coeziune?
O prima chestiune vizează Brexit-ul. Estimările arată că Brexit-ul va avea un impact asupra bugetului general al Uniunii Europene de aproximativ 20 de miliarde de euro. Asta înseamnă bani mai puțini pentru Politica de Coeziune.
Există o presiune constantă în momentul de față în ceea ce privește transferuri de bani din Politica de Coeziune către problema migranților și a gestionării situației și integrării lor, transferuri din Politica de Coeziune pentru protejarea frontierei externe a Uniunii Europene, pentru că aceste lucruri solicită bani. Bugetul Uniunii este confruntat cu așa-numitul backlog, cu rămâneri în urmă la plăți. Sunt întârzieri la plăți de ordinul a peste 30 de miliarde de euro dacă nu mă înșel. Fie reducerea totalului plăților, fie transferul din Politica de Coeziune spre alte destinații va complica existența statelor membre.
Un alt factor important de risc îl reprezintă Fondul de Investiții Strategice Juncker. Am transferat din totalul fondurilor din Connecting Europe Facility și din cercetare și inovare 10 miliarde. Acum vorbim de dublarea fondului de investiții strategice Juncker, una dintre sursele previzibile va fi în mod clar Politica de Coeziune. Există riscul ca la revizuirea bugetului de la jumătatea perioadei de programare să se vină să se spună când se va vedea situația absorbției: Iată nu ați absorbit suficienți bani atunci trimitem acești bani acolo unde ei se folosesc mult mai repede, în cazul de față, fondul de investiții strategice. Dacă nu suntem atenți, nu suntem vocali și nu construim coaliții pentru a preveni utilizarea aceluiași criteriu „primul venit, primul servit” și o dimensiune geografică prin care statele din Europa Centrală și de Est să primească măcar o parte din ceea ce transferă din Politica de Coeziune la Planul de Investiții Strategice Juncker, este clar că încă o dată vom avea de pierdut.
Neîncadrarea în criteriile de macro-stabilitate stipulează că dacă ai trecut peste 3% automat ești supus sancțiunilor. În cazul Spaniei și Portugaliei, când discutăm astăzi, aceste țări care au fost ținta unor politici de austeritate care au destructurat țesutul social al societății spaniole sau portugheze, riscă acum să piardă sume de până la 27 miliarde de euro pentru că nu se încadrează în criteriile pactului de stabilitate. Statele net-contribuitoare precum Germania, vor ca aceste sancțiuni să fie introduse ceea ce ar însemna pierderi din Politica de Coeziune pentru aceste state. Pentru România este periculos pentru că dacă în perioada următoare va ieși din constrângerea lui 3% se va confrunta cu riscul sancțiunilor din Politica de Coeziune. Acestea sunt marile probleme pentru cadrul financiar actual.
Pentru orizontul post 2020, în Uniunea Europeană există trei curente principale de gândire. Primul curent vorbește despre menținerea actualei Politici de Coeziune în parametrii generali asemănători dacă nu identici cu cei actuali, ca nivel de alocare și ca nivel de cofinanțare. Nu există alt mijloc de a reduce decalajele de dezvoltare și mai mult decât atât, în orizontul 2019, dacă se introduc modificări ale Politicii de Coeziune, populismul, euroscepticismul sau anti-europenismul hrănit de aceste argumente va putea să explodeze în Parlamentul European și să facă aproape imposibilă guvernarea Uniunii Europene după 2020. În prezent, avem peste 30% din Parlamentul European anti-european sau eurosceptic cu o creștere a proporției, care ar putea face ca să nu existe un sprijin pentru o nouă Comisie Europeană chiar dacă ar fi una genială. Atunci, viitorul și însăși existența Uniunii este pusă în discuție.
Un al doilea curent spune că trebuie să transformăm Politica de Coeziune în fonduri de tipul Planului Juncker, pentru că este clar că nu putem asigura întotdeauna sustenabilitate, aceste proiecte nu sunt din punct de vedere calitativ întotdeauna foarte bune. În plus, există tentația statelor net contribuitoare de a plăti mai puțin la Politica de Coeziune față de statele beneficiare. Planul Juncker este un exercițiu la stadiul Uniunii pentru a vedea ce ar putea să ajungă Politica de Coeziune după 2020. Acel scenariu este extrem de periculos pentru că vorbim de creșterea cofinanțării la cel puțin 25%. Dacă state precum România, Grecia, Spania sau Portugalia au dificultăți cu actuala rată de finanțare, vă imaginați că o creștere a acestei rate ar face ca aceste fonduri să fie accesibile în cantități și proporții cu mult mai mici pentru că ele nu au capacitățile efective în bugetele naționale pentru cofinanțare.
A treia pista, cea radicală și neo-liberală spune că trebuie desființat complet Fondul de Coeziune pentru că desființarea lui ar permite cel mult să acordăm niște ajutoare directe statelor aflate în dificultate, dar fără a vorbi de o politică europeană aplicabilă tuturor. Desființarea Politicii de Coeziune reprezintă în opinia mea, pericol mortal pentru însăși supraviețuirea proiectului european.
Pot să vă spun oficial că există un scenariu la DG Regio, la Comisia Europeană care vizează alternativa niciun fel de Politică de Coeziune după 2020. Nu e vorba despre speculații, nu e vorba de ficțiuni.
Ce poate face România?
Pe de o parte, România ar trebui să aibă o evaluare riguroasă a Politicii de Coeziune pentru a putea argumenta în dezbaterile de la Bruxelles care sunt beneficiile pentru o țară ca România dar și pentru net contribuitorii care sunt de obicei marii câștigători ai contractelor de consultanță, construcții, tehnologie și echipamente din Politica de Coeziune din România. Pe de altă parte, România trebuie să evalueze cu rigoare ce consecințe ar avea oricare din aceste modificări, trecerea pe un model Planul Juncker sau și mai rău desființarea Politicii de Coeziune.
Propunându-și un anume proiect fezabil de Politică de Coeziune, România ar trebui să înceapă discuțiile cu statele membre ale Politicii pentru a relansa faimosul grup al Prietenilor Coeziunii. A fost un proiect extrem de util pe care Traian Băsescu l-a sabotat și sabordat în momentul final. Dar el trebuie reluat din două motive. România are președinția Consiliului în 2019, la momentul în care Parlamentul European va ajunge la faza cea mai fierbinte din negocierile pentru noua Politică de Coeziune. România este un stat profund interesant de menținerea acestei Politici, iar țara noastră are o credibilitate și o reputație mai bună decât Grupul de la Vișegrad astăzi, grup care, în mod omogen este confruntat cu epitete și a probat în mod sistematic comportamente euro-sceptice sau anti-europene. România ar avea vocația naturală să vorbească în numele Europei Centrale și de Est să vorbească despre viitorul Politicii de Coeziune și în egală măsură, ar trebui să angajeze negocieri de pe acum cu Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Cipru. Cele cinci landuri din Germania de Est nu-și văd viitorul fără Politică de Coeziune pentru că nici astăzi cu investițiile gigantice ale Germaniei nu s-au redus încă decalajele.
România ar trebui să creeze o coaliție de voință care să se bată pentru viitorul Politicii de Coeziune în Consiliu, în COREPER, în Parlamentul European, asta însemnând un dialog și informații de bază, ținând cont că avem un număr important de europarlamentari, iar unii dintre noi jucăm roluri instituționale importante în interiorul grupurilor noastre politice.
Sabina Iosub: Nu pot să nu vă întreb dacă până în acest moment s-a făcut ceva?
Victor Boștinaru:
Pe linia tehnocrației nu s-a făcut nimic. Suntem la momentul în care ne dăm rar și gratuit cu părerea. Cred că pentru România anului 2019 ar trebui să fie momentul decisiv pentru această bătălie pentru că fiecare președinție rotativă a Consiliului are un set de priorități. Eu cred că pentru o țară coerentă, guvernată și guvernabilă, această supraviețuire a Politicii de Coeziune ar trebui să fie cu majuscule Marele Proiect. Nicio altă politică nu produce efecte mai benefice și nicio altă pierdere n-ar putea fi echivalentă ca și consecințe politice, economice și sociale. De aceea ar trebui ca acest grup de lucru să discute în manieră integrată.
Astăzi România este țara – și o spun cei de la Comisia Europeană la Parlamentul European, aproape în întregime-, care a devenit cel mai bun argument împotriva Politicii de Coeziune, pentru că România are o absorbție zero efectivă, o lipsă de angajament mai mult decât vizibilă. Dacă România nu-și ameliorează urgent capacitatea de absorbție după 2017, va crea o asemenea argumentație încât net contribuitorii nu au nevoie de nimic mai mult să spună „Da, uitați-vă la România. Cât este absorbția voastră? Zero!? Care este starea voastră de pregătire? Zero!? Și atunci de ce spuneți că aveți nevoie de Politică de Coeziune?”
Închei spunând constatarea unui foarte important liberal, fost ministru al finanțelor într-un stat baltic la finele lui 2014: „Tot nu pot să înțeleg! Cum ați reușit voi să plecați de la 7% și să ajungeți la 60% astăzi când această rată este fără precedent și tehnic nu are nicio explicație în ceea ce era în România înainte de 2012.” E bine să ne aducem aminte că în octombrie 2012, pentru proastă implementare, pentru corupție și toate la un loc, România s-a confruntat cu o suspendare a șase programe operaționale care totalizau 6,2 miliarde de euro, până în martie 2013. Nu cred că există o prioritate mai mare pentru noul guvern decât o absorbție atât cantitativă cât și calitativă. Celor care spun că nu se poate le spun că cel mai mare proiect cu abordare integrată cu finanțare multifond la scara Uniunii Europene este proiectul Delta Dunării. Este un proiect care totalizează 1,2 miliarde de euro cu finanțare din 6 sau 7 Programe Operaționale. Cel mai mare program cu abordare multifond din Marea Britanie avea cam 100 de milioane de euro. Morala este simplă, se poate, cu condiția ca în locul tehnocraților să fie specialiști, pentru că tehnocrația împreună cu sfertodocția dau o medie foarte proastă.
Gabriela Drăgan:
Ne punem în acest moment întrebarea dacă Politica de Coeziune va fi să fie după 2020? Va arăta la fel sau nu cu actuala Politica de Coeziune? De ce discutăm în acest moment despre o posibilă reformă a Politicii de Coeziune? Pentru că ciclic, la nivelul Uniunii Europene se rediscută despre o Nouă Politică de Coeziune, pentru că ciclic, în Uniunea Europeană ne fixăm repere strategice, gândim niște susțineri financiare și ne creionăm niște linii de acțiune pe o nouă perioadă. Urmează o nouă perioadă? Da, pentru că actuala perioadă 2014-2020 va fi înlocuită de o nouă perioadă. Dar, nu știm exact ce se va întâmpla mai departe.
Se întâmplă ca această perioada 2014-2020 să fie o perioadă în care, în continuare, consumăm efectele crizei. Acesta este un prim element care trebuie adus în discuție pentru că Planul Juncker nu este altceva decât o consecință a crizei. În mod evident, la nivelul european ne-am dat seama că nu mai avem fonduri suficiente, că sunt necesare investiții suplimentare, s-au făcut tot felul de statistici, s-a văzut că investițiile au scăzut foarte mult în raport cu 2007 și atunci s-a pus problema conceperii unui nou mod prin care noi am putea atrage investițiile private de pe piață.
Planul Juncker este total diferit de fondurile structurale! Planul Juncker a spus așa: Hai să oferim prin intermediul băncilor, deci 21 de miliarde de euro cu care plecăm de la BEI, de la Uniunea Europeană, de la diferite programe și nu știm exact cum se va întâmpla, dar noi sperăm să apară efectul de multiplicare. Înmulțim 15 cu 21 de miliarde și ajungem la valoarea de 315 miliarde care se doresc a fi mobilizate. Cum poți să mobilizezi? Evident având alături de tine zona privată.
Deci în cazul României ar trebui să ne punem întrebări legate de parteneriatul public-privat dacă există, dacă avem un cadru legal şi evident dacă acele garanţii pe care le-ar oferi BEI-ul şi Uniunea Europeană ar intra, pe aici, pe la o bancă şi să se ducă mai departe către cetăţean, într-un anumit fel.
În ce context a apărut acest plan Juncker? Ca să înţelegem că el este total diferit, deci îţi oferă doar nişte garanţii în cazul în care tu găseşti un investitor privat care să vină alături de tine şi să facă ceva. E cu totul şi cu totul altceva decât fondurile, politica de coeziune care sunt, în principal granturi, cu o cofinanţare mai mare sau mai mică.
În schimb, planul Juncker – ai luat un împrumut îl dai înapoi şi ai o garanţie, asta e tot. Eu aşa l-am văzut. Că cei 21 de miliarde sunt garanţii.
Deci Fondul de Garantare, cei 21 de miliarde care trebuiau multiplicaţi provin de la BEI şi de la Comisie.
Din fondurile oferite de UE şi BEI se vor oferi garanţii pentru nişte proiecte finanţate prin planul Juncker în care deocamdată România străluceşte prin absenţă.
Politica de Coeziune are o cu totul şi cu totul altă abordare. Deci ea presupune să te încadrezi prin proiectele tale într-o strategie generală care este gândită la nivelul Uniunii Europene şi pe care tu, ca stat membru, evident că o să o preiei. În momentul de faţă avem strategia Europa 2020. Din 2021 nu ştim exact ce va fi.
În acest moment eşti sub această umbrelă şi modul în care tu îţi cheltuieşti banii pe Politica de Coeziune trebuie să reflecte faptul că respecţi şi acele obiective trasate prin strategia Europa 2020 şi legat de cercetare şi legat de ocupare şi legat de climă şi legat de tineri, de calitatea învăţământului şi de sărăcie.
Deci ai nişte ţinte foarte clare, foarte mari pe care le regăseşti până la urmă şi în modul în care îţi gândeşti tu proiectele tale operaţionale. Fiecare stat sub gândirea lui strategică, legându-se de strategia UE, trebuie să-şi identifice nişte priorităţi.
Se pare că uneori avem câteva probleme în a ne identifica foarte clar nevoile. Asta ni s-a reproşat şi nu ştiu de ce uneori este sau pare a fi atât de greu să ne identificăm clar nevoile.
De ce discutăm despre asta în acest moment?
Pentru că este exact momentul în care se pun bazele viitoarei Politici de Coeziune, deci ceea ce va urma după 2021.
Cum se întâmplă asta şi cine va discuta despre viitoarea Politica de Coeziune?
Păi evident că viitoarea politică se discută în acel triunghi instituţional, va exista o propunere pe care o va face Comisia Europeană, probabil că după anul viitor când va fi publicat al 7-lea Raport de Coeziune, ideile mari ale Comisiei Europene vor cam fi acolo, probabil că o să apară o propunere pentru cadrul financiar multianual 2021 cât o fi el. Este foarte important acest cadru financiar pentru că tu de fapt trebuie să vii cu punguţa de bani care să-ţi finanţeze priorităţile.
Momentul este perfect, perfect să discutăm despre asta. Este perfect să înţelegem că la nivelul Uniunii Europene deja într-adevăr apare această translaţie către un alt mod de a vedea Politica de Coeziune din diferite motive, inclusiv din motive legate de ineficienţa utilizării banilor.
În paranteză fie spus şi Politica Agricolă Comună este extrem de criticată pentru subvenţiile pe care le acordă direct.
Politica de Coeziune este considerată ineficientă, Politica Agricolă Comună este considerată ineficientă şi atunci stăm şi ne întrebăm care ar trebui să fie priorităţile?
Deci pe de o parte, spuneam, un semn care ne arată că ea va arăta altfel, Politica de Coeziune, este acest plan Juncker, apărut într-un anumit moment şi care este ţinut strâns în braţe.
Merg mai departe, un element este acesta al crizei, criza nu a fost depăşită, ştim foarte clar lucrul ăsta. Avem în continuare creştere economică mică, sub 2%, avem în continuare state cu probleme macroeconomice extrem de serioase care nu ştim cum le vor depăşi, avem în continuare reguli pe pactul de stabilitate şi creştere. Deci sunt în continuare probleme pe această zonă extrem de serioase care ne arată că nici pe Coeziune lucrurile nu mai pot merge cum au mers până acum.
Avem apoi într-adevăr Brexit-ul şi Brexit-ul, dacă mai aveam nevoie de încă un semnal de alarmă, cred că ne-a trezit total. Pentru că Marea Britanie, cu tot rabatul ei, era un contribuitor important la bugetul Uniunii Europene care buget al UE se va trezi cam fără o cincime din el. Ce se întâmplă? Cum vor arăta politicile UE? Pentru că noi din acest buget care este cam 1% din PIB-ul Uniunii Europene finanţăm politicile UE. Din bugetul Uniunii ne ducem cam cu 2 treimi către PAC pe care îl condamnăm şi către Coeziune. Dar dacă acest buget de care ziceam că este cam de 1 % se va micşora, mai rămânem cu aceeaşi diviziune a tortului? Sau cumva vom gândi o altă diviziune a tortului?
Avem un alt motiv foarte serios şi foarte interesant este că articolul 50 încă nu a fost activat. Se va activa probabil până la sfârşitul lui martie anul viitor. 2 ani de zile avem pentru a discuta ieşirea. Foarte important este că ieşirea Marii Britanii se va produce exact în semestrul I, probabil dacă nu se prelungeşte cu încă câţiva ani cu acordul ambelor părţi. În semestrul I, 2019, când avem noi preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, foarte interesantă perioadă pentru România.
Discutăm viitorul cadru financiar mai mic, va fi mai mic. Discutăm viitoarele priorităţi. Care vor fi? Habar n-avem. Discutăm toate acestea într-un context în care nu discutăm doar despre criză, ne-am obişnuit deja cu ea. A apărut Brexit-ul dar au apărut şi alte crize, criza migranţilor este o criză, criza refugiaţilor. Cu siguranţă ea va atrage nişte alocări noi şi poate or să apară şi alte priorităţi. Riscurile sunt mari şi pe politică de securitate.
Suntem încă în 2016. Anul viitor, va apărea acest raport al Comisiei, după raportul Comisiei va apărea un prim draft despre viitorul cadru financiar. După acest viitor cadru urmează negocierile şi foarte important trebuie spus, negocierile acestea se vor traduce într-un acord instituţional între Comisie, Parlament şi Consiliu. Aceasta este zona în care mai poţi veni cu opinii, la nivel de Parlament, la nivel de Consiliu, la nivel de lobby, eventual pe grupurile de lucru în Comisie. Deci poţi veni să arăţi că pentru tine Coeziunea este într-adevăr o prioritate. După ce va exista acest acord interinstituţional, abia apoi vor apărea regulamentele, regulamentele privind modul în care se utilizează fondurile.
Pe mine mă îngrijorează efectiv ceea ce au spus colegii mai devreme şi mi se pare important că au fost invitaţi în primul panel oameni care lucrează efectiv cu fonduri europene. Lucruri extrem de concrete, oameni care chiar vor să facă ceva şi care constată că se lovesc, se lovesc de nişte restricţii din Legea X care nu au legătură cu legea Y, de un ghid de finanţare care e conceput nu ştiu cum.
În ciuda problemelor pe care le avem, legate de absorbţie, politica de Coeziune este o politică pe care evident avem obligaţia, nici nu se pune problema, să o susţinem.
În momentul în care vrei să arăţi că într-adevăr solidaritatea, coeziunea, utilizarea unei felii consistente din banii europeni produce rezultate trebuie să te duci cu rezultate.
Cum aş vedea eu o viitoare strategie a Uniunii Europene după strategia 2020 în care şi România să aibă un loc? Dacă ar fi să mă întrebaţi, eu aş merge către priorităţi care să ne servească şi nouă. Aş merge către o Europă creativă, pentru că este zona industriilor creative pe care România chiar are potenţial. Zona industriilor creative este zona în care tinerii români sunt prezenţi în IT, publicitate, arhitectură ş.a.m.d. Este zona care ar merita susţinută şi la nivel european prin politici.
Aş merge pe o Europă mai verde şi mai cu legătură directă cu zona rurală. Şi aş merge către o Europă mai tânără, pentru că problemele demografice sunt aceleaşi şi la nivelul UE şi la nivelul României.
Victor Boştinaru:
În noaptea aceea când România a fost reprezentată la negocieri prin preşedintele său, România a pierdut 8 miliarde din alocarea iniţială a Comisiei Europene, Polonia a pierdut 4 miliarde. Tusk a declarat a doua zi, cea mai fericită zi din viaţa mea ca Prim Ministru, iar preşedintele Băsescu a subminat întâlnirea cu Tusk.
Un număr de state au primit în afara cadrului legal şi a tratatelor Uniunii, fonduri pentru a gestiona problema rromilor, pentru o zonă subdezvoltată sau alta, Cehia 600 şi de milioane, Ungaria 1,1 miliarde. România, la 3 din noapte, şi ştiu din Consiliu povestea asta, a fost sunat cabinetul lui Van Rompuy, aşteptând să se producă întâlnirea, la 5 minute a răspuns sec cineva de la Consiliu: „There will be no meeting with president Traian Basescu”.
România a venit acasă cu promisiunea N+3. Am fost raportorul din umbră al Comisiei pentru Dezvoltare Regională şi am fost şi raportorul pe Fondul de Coeziune şi raportorul principal era de la FIDESZ din Ungaria. Ungaria dorea la rândul său să intre pe N+3, din care ar fi obţinut cam 600 de milioane de euro. Am reuşit datorită primei şi singurei ocazii în care un socialist şi un popular român şi-au dat mâna, să ne batem şi să învingem poziţia raportorului, să o facem pe Danuta Hubner, preşedinta de atunci a Comisiei să accepte poziţia noastră şi PPE-ul să voteze împotriva poziţiei propriului raportor, ceea ce e fără precedent. Dar în toată bătălia aceea, Eugen Teodorovici vorbea cu mine şi eu cu el mult mai frecvent decât cu soţia pentru că a fost o bătălie pe acele 2 miliarde, pe ore, şi trebuia publicat pe 18 decembrie riguros, exact în jurnalul oficial pentru că altfel nu ar fi operat după ianuarie 2014.
Există intenţia Comisiei şi a Parlamentului să angajeze dezbaterea pe viitorul Politicii de Coeziune şi să adopte cadrul financiar multianual şi regulamentele specifice în acest Parlament, adică până în primăvara lui 2019 pentru un motiv simplu.
Ne temem toţi atât de mult de ce va fi după alegerile europarlamentare din 2019 încât ar fi un risc mortal ca un parlament nou, schimbat cam 50%, să adopte cadrul financiar şi Politica de Coeziune.
Dacă nu înţelegem care e primejdia şi care e timing-ul extrem de strâns şi suntem practic în 2017, iar noi nu avem cât de cât idee despre ce vrem de la Politica de Coeziune, este clar că nu vom conta, vom fi obiecte şi nu subiecţi ai dezbaterilor şi apoi a deciziilor privind viitorul.
Rămâne doar o singură întrebare: ştim, vrem şi putem să ne batem pentru acest proiect? Care se întâmplă cu noi acolo, dar nu ştiu dacă se întâmplă şi intelectual şi politic cu noi acolo, sau doar fizic.
Gabriela Drăgan:
Nu cred că e prea târziu. Eu aş fi ceva mai optimistă şi aş spune că niciodată nu e prea târziu. Cred că nu e prea târziu, este un moment potrivit să ne aşezăm corect în ecuaţie, până la urmă. Deci spuneaţi cum anume să ne identificăm mai bine nevoile. În primul panel chiar am fost şocată. Să înţeleg că se fac studii plătite cu bani europeni, care nu sunt transparente, nu sunt publice. Deci, probabil, dacă am realiza faptul că astfel de studii, care sunt de fapt, nu ştiu de ce este atât de greu pentru noi să ne facem o radiografie onestă. Asta sunt! Cu drumurile mai puţin bune, cu resursa umană pregătită aşa cum este. Eu zic că resursa umană aşa cum este, n-aş avea o părere, vă spun sincer, foarte proastă despre sistemul educaţional, aşa cum tot aud. Nu pentru că sunt şi eu profesor, dar pentru că eu constat că lucrurile încă merg bine şi copiii care sunt pregătiţi în România ocupă poziţii foarte bune în afară, ceea ce ne arată că îi pregătim cum trebuie. Deci, nevoile pot fi corect identificate, dar trebuie să ne dorim să o facem. Trebuie să ne dorim şi vă spun sincer, sentimentul meu este şi, nu vreau să atac pe nimeni, că ideologiile ne plasează mult prea adesea în zone conflictuale. Şi, dacă am putea uşor depăşi zonele astea pentru a înţelege că sunt până la urmă şi priorităţi pe termen lung: să construim drumuri, să construim şcoli, să construim spitale, mai ales că zona asta a Politicii de coeziune chiar te duce într-o zonă în care nu ar mai trebui să avem neapărat şi viziuni diferite asupra modului în care ar trebui să acţionăm. Deci, cred eu, că aici s-ar putea face! Şi, încă un lucru mai spun. Avem nevoie, de regulă ca să poţi conduce o maşină ai nevoie de permis, nu? Nu poţi să ieşi în trafic fără permis. Sentimentul meu este, de multe ori, că pe această zonă a fondurilor dăm drumul la oameni fără permis de conducere. Sunt oameni fără permis de conducere care nu prea ştiu ce-s alea fonduri. Deci, constaţi că nu au o pregătire minimală, dar vorbesc despre lucrurile astea. Deci, e neplăcut să constaţi că nu poţi aştepta de la un doctor nepregătit să facă bine bolnavul. Deci, avem nevoie de oameni care chiar să demonstreze competenţe în zonele în care sunt. Şi asta se poate întâmpla în diferite moduri. Cred că sistemul de învăţământ trebuie să joace în continuare un rol important. Unde sunt pregătiţi oamenii aceştia? Ne uităm iarăşi la programele de formare care s-au plătit cu banii din fonduri, cam ce rezultate au avut programele alea de formare? Nu ştiu! Dacă vreţi ne putem uita şi la ele. Dar, deja am epuizat subiectul acesta.
Sabina Iosub:
Discutam, încă de la început, despre frustrările pe care ajungem să le acumulăm, în condiţiile în care vedem Comisia Europeană strigând la noi „haideţi cu master planul”, „haideţi cu hărţile pentru spitale regionale”, „haideţi cu o politică sau cu o listă de nevoi”, apropo de nevoi, „haideţi cu ceva spre noi că avem aceşti bani să vi-i dăm şi o să reuşiţi până la final să nu mai luaţi niciun ban”. Problema este însă, domnule Teodorovici, cred eu, că dacă nu discutăm în paralel în acest moment şi despre ceea ce trebuie făcut pentru zona 2020 încolo, riscăm nici măcar teoretic să avem banii pe masă. Cred că aici este problema. O întrebare din sală?
Gabriel Mocanu:
Îmi permit o observaţie pe care am făcut-o pe parcursul intervenţiei din prima parte şi în care am spus că în România, în 2007-2013, în exerciţiul anterior, au fost foarte multe studii, cercetări, analize, instrumente de cercetare dezvoltate ca rezultate a mai multor tipuri de proiecte, pe mai multe programe operaţionale, dar care, din păcate, nu sunt operaţionalizate tocmai datorită inexistenţei unei structuri care să le pună la dispoziţia pieţei, să le integreze şi să le pună la dispoziţia pieţei. Şi aici că tot vorbim de restructurarea Institutului European, n-ar fi posibil ca tocmai această structură, prin specialiştii pe care îi are, oamenii care au experienţa cercetării, oamenii care au experienţa academică, au viziunea din proiectele dezbătute anterior, să culeagă aceste rezultate, să facă o analiză pertinentă a lor, astfel încât să le pună pe teme şi tematici specifice şi să le pună la dispoziţia pieţei? Eu personal cunosc cel puţin trei proiecte în care am fost invitat să dezbat. Una din temele şi rezultatele propuse, 1-2 erau deja făcute chiar de mine în proiecte anterioare şi am spus „staţi un pic, voi primiţi bani pentru chestia asta? Şi eu am primit bani, luaţi de aici rezultatele şi folosiţi banii în altă parte”.
Victor Boştinaru: Aici descoperim apa caldă. Există platforme cu successful stories şi cu best practices, including sharing best practice, care ar fi permis ca aceste lucruri odată făcute să devină accesibile. Ar fi trebuit să fie obligatoriu ca atunci când sunt cu finanţare europeană să fie disponibile online pentru a nu plăti de două, de trei, de cinci ori că seamănă a clientelă sau para-îndărăt. Seamănă izbitor. Şi a doua chestiune, nu ştiu dacă este IER-ul platforma ideală, nu ştiu dacă nu ar trebui pentru anumite tipuri de programe, regiunile de dezvoltare să fie principala platformă, mai ales la utilizatorii din teritoriu. Acolo este cel mai ieftin să găseşti sau să te inspiri dintr-un proiect care a dat rezultate şi tu faci doar croirea lui pe realităţile de la tine. Costă mai puţin, se implementează mai repede.
În ţările normale la cap, inclusiv Polonia, inclusiv Olanda, există în diverse instituţii, bancă de date unde potenţialul utilizator vizitează şi se inspiră de acolo, ce ar merge la noi, inclusiv dintr-o ţară în alta. Pentru că sunt proiecte integrated approach multifund financing, trebuie să găsesc un început. De unde mă inspir eu? Şi mă duc, vizitez proiectul şi pe baza aia trec şi fac unul care mi se potriveşte. Doar că aici trebuie să existe aceea viziune integrată pe toate secvenţele politicii europene care să conducă la scurtarea distanţei dintre utilizator şi deţinătorul de informaţie sau Autorităţile de management.
Cătălina Bădoiu: Aş vrea să aduc o completare. Eu mă gândesc că există şi teama de plagiat pe aceste studii?
Victor Boştinaru: Eu cred că în cadrul finanţărilor europene, nu plagiatul trebuie să fie problema, ci OLAF-ul. Aici nu autoritatea aceea cu multe iniţiale, care se mişcă când şi cum, aici trebuie să fie simplu: ai luat banii pe ceea ce e fals sau ceea ce e nemuncă, ar trebui DLAF-ul şi apoi OLAF-ul să aibă o părere, pentru că tu ţi-ai permis să fraudezi bugetul Uniunii Europene. Şi acesta este un fapt juridic, nu e o exprimare politică.
Gabriel Stănilă: Mai am şi eu o întrebare. A spus şi Ministrul de finanţe, cu cât a fost finanţată cercetarea în România? În momentul în care este o cercetare de calitate care să producă rezultate pe care statul să-şi bazeze politicile, după rezultatele acestea ale cercetării să vină unitatea de politici care să-mi facă lucrurile, ajungem în situaţii de genul acesta. Nu este vina unui institut, cum sunt zeci în ţara aceasta, care sunt finanţate de la buget, că nu se fac lucrurile. Şi eu predau la sociologie şi mă confrunt cu următoarea problemă: nu am unde să-mi trimit studenţii mei de la master, de la politici, în practică. De asta lucrurile nu evoluează, din nefericire. Ca să pornim de la o premiză cinstită, ar trebui două lucruri: 1. Să finanţăm cum trebuie învăţământul şi, în acelaşi timp, să asigurăm calitatea în învăţământ.
Sabina Iosub: Vă mulţumesc tuturor pentru participare. Mulţumesc foarte mult doamna Drăgan şi felicitări domnule Boştinaru pentru organizarea acestei dezbateri. Poate reuşiţi să o reluaţi într-un alt moment în care să nu existe suprapunerea …
Victor Boştinaru: Să aşteptăm viitorul guvern.

Sursa: http://victorbostinaru.ro/2016/11/transcriere-dezbatere-politica-de-coeziune-a-ue-cazul-romaniei-al-doilea-panel/